Nu am planificat din timp. Pur și simplu am simțit că este momentul să ajung la Ierusalim.

SUNT.

Cu lacrimi în ochi și multă liniște.Nu se poate explica în cuvinte ceea ce simți atunci când ești la Zidul Plângerii.

Știu că am stat ceva timp cu mâna pe el deși se pornise o rafală de vânt puternică.Încet am simțit picături de ploaie pe obraji. Și am plâns… cum de mult timp nu am mai făcut-o.Dar nu de supărare.

De fericire. Recunoștință. Mulțumire și pace sufletească.

Asta simțeam. O energie cum rar simți  în viață. Făcusem pace și  trăiam momentul că SUNT…

La intrarea în Mormântul Sfânt s-a lăsat liniștea.  Nu gândeam încotro ar trebui să o iau. Stânga, dreapta. Nici nu conta. Eram purtată pur și simplu de corp.

Și am stat cu această energie multă vreme…timp de vreo trei ore până am intrat la Mormântul Sfânt.

Însă acolo parcă eram o altă persoană. Mă întâlnisem cu o latură a mea pe care nu am cunoscut-o niciodată. M-am blocat când dintr-o parte a bisericii s-a auzit- Hristos a înviat! cântat de un grup de pelerini români.

Și am început să cânt. Cu toată inima. Trăiam bucuria momentului prezent.

Eu nu tac. Și nici răbdare nu am. Însă acolo efectiv parcă toate simțurile îmi erau shut down.

Nu am simțit durere de spate, nu am avut nevoie la toaletă, nu mi-a fost foame. Deși, eram nemâncată de ore bune.

Când am intrat la Mormântul Sfânt preotul de la intarea mi-a dat un bănuț. Și l-am lăsat pe mormânt. Așa am simțit.

Nu am vrut să îl iau. Dar despre subtextul acestei întâmplări o să povestesc în alt articol pentru că am aflat la distanță de câteva luni semnificația acelei întâmplări.

Vă doresc să fiți în lumină!

Nu la slujbă, nu o oră, nu o zi, nu o săptămână. Ci mereu.

Să fie sărbătoare în sufletele fiecăruia atunci când luați LUMINĂ în Noaptea Învierii și să păstrați purificarea și iluminarea în fiecare secundă prezenți și constienți.

HRISTOS A ÎNVIAT!