Ieri am plecat de la job pe jos până acasă și în intersecția unde stăteam la colțul unei covrigării era un puști de vreo opt – nouă ani.
Am stat vreo săptămână să mă gândesc cam cum ar trebui să arate filmulețul meu prin care să vă anunț că ne vom vedea din ce în ce mai des și pe youtube.
Hai că-i culmea, simplu:treci la acțiune și teoretic ar trebuie să apară un copil.
Practic, lucrurile nu stau chiar așa. Cel puțin în cazul meu, nu, nu stau așa.
Asta ar fi varianta hardcore pentru cei care nu răspund la cele menționate mai sus. Suntem tăticule în era tehnologiei, iar faptul că nu răspunzi sincer,mie îmi denotă: nesimțire, nepăsare.
Dintotdeauna am fost îndrăgostită de pijamale.
Paranoia mea dintotdeauna a fost roșu în gât.Și asta pentru că fiecare spitalizare avea acest diagnostic.
A mai trecut ceva vreme și iată că m-am și relaxat între timp.
Da, da! Super veste fiindcă nu mai sunt nevoită să fac cumpărăturile online așa cum făceam cândva.
Mă simt bine în perioada aceasta!
Sunt entuziasmată pentru ce fac, trăiesc și simt! Realmente faptul că Teo mă apreciază așa de mult câteodată mă dă pe spate.
Doamne, pe cuvânt că nu știu cum fac alții cu familiile, joburile lor, dar pe mine orice apariție la un eveniment mă dă pe spate.
Prea pe repede înainte se derulează zilele pentru mine.
Timpul efectiv nu îmi ajunge….
