Duminică mi s-a prăbușit lumea la ora 23:10 minute.

Veneam după o săptămână grea cu Sofia răcită (o viroză puternică) când am decis să o las la mama, o seară, ca să mă pot odihni.

Nu a fost să fie așa fiindcă acel telefon mi-a zdruncinat lumea.

Era Silviu soțul prietenei mele C, care mă sunase cu o voce pierdută să mă anunțe, cum că, draga noastră C s-a dus pe lumea cealaltă.

Pauză

………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Nu știam dacă este vreo glumă proastă, dacă a pățit el ceva și o luase razna, dacă băuse, dacă, dacă, dacă!

Prea mulți de ‘dacă’ în câteva secunde.

Mi s-a făcut rău și lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraz.

Prea tânără, prea nevinovată, prea frumoasă, prea blânda, prea a suferit și toată această luptă timp de patru ani fără ca nimeni să știe.

Doamne Dumnezeule, ne-ai luat așa de repede un om atât de minunat!

Deși sunt prima care militez pentru a ne trăi viața Acum, uite că am regretul vieții:

Nu am stat mai mult împreună, nu m-am prins o secundă că are probleme fiindcă era mereu cu zâmbetul pe buze, iubea viața și mai presus ne iubea pe noi toți așa cum eram.

Nu sunt cuvinte să descriu amărăciunea din sufletul meu, cât de goală mă simt, cât de marcată, cât de neputiincioasă.

Seara nu mă ia somnul fiindcă mă gandesc non stop la lupta pe care a dat-o cu viața, la suferința ei fizică si psihică, la demnitatea și tăria ei, la zâmbetul, la familia ei, la Silviu, la ei, la ea și tot așa până dimineața.

Scumpa mea C, nu te voi uita niciodată iar lecția pe care mi-ai dat-o a fost una dureroasă…pentru tine am să trăiesc fiecare secundă la maximum așa cum ai sperat și  ai trăit tu (până în ultima clipă) că te vei face bine.

Dumnezeu să te odihnească! și să știi că cerul a fost mai gri ca niciodată în Constanța în cea mai tristă zi de marți… de acum marea o să aibe altă semnificație pentru mine.

Te iubesc…cuvintele sunt de prisos.