Am fost cu  Popescu la film săptămâna trecută. Și uite așa  în timp ce urcam scările rulante mă întreabă:

Femeie, ai fost vreodată în sala V.I.P a cinematografului?

Am început să râd isteric… Omu se uita la mine și nu pricepea NIMIC.

Zic, mă crezi că-s vedetă?

Se uita și mai contrariat la un asemenea răspuns complet stupid. Dar nu era răspunsul meu ci al fiică-sii.

Se făcea ca-n luna aprilie când am realizat ședința foto pentru carte să-i zic Sofiei că este vedeta cărții. A fost o conversație absolut lejeră, naturală și fără nici o direcție  către vedetism.

Însă eu m-am exprimat într-un fel, iar copilul a înteles, evident, în cu totul și cu totul altfel. Eu mi-am dorit să o fac să priceapă că  am nevoie de atenția, disciplina, răbdarea ei fiindcă o să apară în toate pozele, iar ea a preluat doar finalul explicațiilor mele:

Well, sunt vedeta...Pfoai!

Revenind la discuția dintre mine și Popescu i-am povestit cum vine cu lacrimi în ochi după ce le spune copiilor:

Eu am scos o carte cu mami, mă crezi că-s vedetă?

Nu, nu ești vedetă!

Mami, copiii nu mă cred că-s vedetă!

Păi nu ești!

Ba sunt!

De unde și până unde ești Sofia vedetă?

Păi nu ai zis tu când făceam pozele pentru carte că sunt vedeta cărții?

#pampam

Și uite așa m-am trezit într-o situație penibilă explicându-i copilului că nici ea, nici eu nu suntem  vedete.

Muncă grea de lămurire și cu multă bătaie de cap. În casa noastră nu a existat vreodată discuția despre ceea ce fac eu. Niciodată nu am avut atitudinea sau pretenția să mă cred vreo vedetă. Mă și bufnește râsul…

Dar fiindcă la grădiniță i s-a spus  în repetate rânduri de către părinții copiilor sau de către cadrele didactice cuvântul ‘vedetă’ i s-a părut ca ceva, nu frumos, ci GROZAV.

Mami,  când o să citești articolul acesta nu uita ce ți-am spus de nenumărate ori: suntem oameni cu meserii diferite, dar cu o viața normală ca toți ceilalți pe care-i cunoaștem.

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu mi-am dorit în viața mea să fiu vedetă.

Mă crezi că nu-s vedetă?