Am raspuns afirmativ  invitatiei de a participa la campania, din 30 noiembrie la Complexul Social Floarea Sperantei.

Nici nu aveam cum sa spun nu. Povestea la mine este simpla…

Candva se facea ca aveam si eu niste bunici asa cum are toata lumea. M-au crescut, iubit, intr-un cuvant si-au sacrificat timpul lor pentru fericirea copiilor si a nepotilor. La un moment dat bunica din partea mamei mele a avut o semipareza din care nu si-a revenit complet insa scapase de pampersi si stat la pat. Soarta ei nu a fost usoara, a fost infiata dupa ce parintii ei au murit cand ea avea un an, i-a murit barbatul si a plans la modul cel mai sincer dupa el pana in ziua in care a inchis ochii, a trait in saracie, (dovada sunt scrisorile de dragoste dintre bunici din vremea cand bunicul facea armata si se dadea de ceasul mortii ca Getuta lui este acasa cu cinci suflete si nu stie pe unde sa mai scoata camasa) a fost data afara in strada fiindca casa in care a locuit o viata si in care si-a crescut copii, nu era a ei (mama adoptiva nu a declarat-o in acte si a lasat mostenire unui nepot) a avut parte de drame din partea copiilor cu bune si cu rele, reprosuri la greu si certuri urate pe care numai o mama nu vrea sa le stie, ce sa mai incolo si incoace, femeia asta a avut viata mai ceva ca un carusel.

A venit si momentul in care nu s-a mai putut descurca singura si culmea, nici unul dintre ceilalti frati ai mamei nu au vrut sa aibe grija de propria mama. Motivele sunt halucinante, dar  nu ai vrea sa le auzi.

Stii cum este, cine suntem noi sa judecam?! Nu intru in detalii fiindca nu despre asta este vorba in acest post. Cert este ca a stat  in casa noastra si la un moment dat, bunica nu a mai vrut sa fie o ‘povara’ pentru noi. Nu ai avut cu cine sa te intelegi si a cerut sa fie lasata sa mearga la un centru de batrani. Era cu mintea limpede, iar noi trebuia sa-i respectam dorinta. Nu ne-am permis sa o tinem la un centru particular, dar  cum nu avea casa nu puteam sa luam o femeie care sa o ingrijeasca 24/24.

Credeti-ma ca am facut multe pauze in timp ce scriu…mirosul, galagia, lipsa de intimate, amestecul de oameni sanatosi la cap dar cu probleme de deplasare, paralizii, boli cu handicap, tipete toate astea sunt pentru mine vis urat. Eram cu burta la gura in sapte luni si o schimbam de pampers, o ridicam din pat la toaleta fiindca refuza ideea de imobilitate si pampers.

Ma certa fiindca o sunam foarte des,  dar nu prea puteam sa ma duc in vizite, pur si simplu  imi facea rau. Era fix in perioada in care o nascusem pe Sofia si eram extrem de sensibila.

Imi reprosa mereu ca de ce nu vin, ca ea a avut mereu grija de mine si eu  efectiv nu imi gaseam taria sa calc pragul acelui centru. Pe scurt ma duceam RAR cand nici nu ma baga in seama (mi-au spus medicii de acolo ca asa fac batranii, dar eu o cunosteam tare bine…ma pedepsea, asa facea cum mine de cand eram mica-cum nu-i convenea ceva, ma lasa sa plang si refuza orice comunicare).

Nu imi reprosez nimic, din cei noua nepoti crescuti eram singura care suna saptamanal, care a invatat-o sa sune de pe telefonul mobil, care i-a facut album foto cu amintirile noastre (bibicul ei asa cum il alinta), cu copiii, nepotii care nu veneau ever in vizita, cu copila mea…(ultima dintre stranepoti). Am fost atat de nebuna incat am reusit sa o urc dupa zece ani in masina (paralizara fiind) si am dus-o la cimitir la mormantul sotului…(Singuraaaa, nu vrei sa stii  cat de greu este!)

Nu puteam sa-i zic ca ma doare sufletul, ca nu pot face mai mult pentru ea, ca nu am gasit suficiente motive  sa o conving sa ramana la mama, sa vina la mine oriunde dar nu acolo. Ca a fost un munte de femeie, ca era curatenia intruchipata si ca ajuns pe un pat strain, printre straini, o aschie de femeie. Ca nu eram nici unul dintre noi sa-i stergem lacrimile de pe obraz sau sa o tinem in brate, ca refuza sa traiasca din clipa in care bunicul a murit, ca orice am fi propus nu-i convenea.

Ca a dorit mai mult sa moara decat sa traiasca ani la randul si ca in ultimile clipe nu am avut curajul sa raman langa ea cu lumanarea la cap, sa o tin de mana, sa ma simta.

In toti anii in care m-a crescut a fost ACOLO.

Se fac doi ani de cand s-a stins, iar eu nu m-am dus la mormant. O aud, o simt, ma cearta in continuare, imi reproseaza si eu raspund la randul meu. O pomenesc si este mereu prezenta in viata mea, pentru ca Ea pentru mine nu a murit.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace!

Asa ca pentru bunica mea si toti batranii care indura umilinte, necazuri, dezamagiri, greutati eu voi fi pe 30 noiembrie la acest complex. Voi gati si voi servi masa in amintirea EI. S-au adunat suficienti voluntari insa avem nevoie si de sustinere financiara. Lidl s-a alaturat campaniei insa nu este indeajuns. Nu le putem lua consumabile (de exemplu, pampersi din magazinul care ofera suport). Stiu ca sunt vremuri grele, ca sigur o sa spui “pff, alta campanie”, insa poti da share sau poti in amintirea  bunicilor tai sa faci un gest si sa donezi.