Blog

O zi grea…

M-am pregătit psihic cred că cu vreo patru, cinci luni  înainte că voi fi departe de Sofia. Aproape 2000 km!

M-au ajutat enorm și ai mei asigurându-mă că totul o să fie OK. Vezi tu, marea mea problemă de când mă știu a fost că habar nu am să ‘îmi văd și de mine’.

Tot ce am făcut de când mă știu a fost pentru alții. Chit că mai aveam puțin și crăpam.Tot pentru alții trăgeam. Familie, prieteni, cunoștințe, străini.

Și nu e vina lor. Că doar nu mă forța nimeni. Este stric vina mea fiindcă la 32 de ani stau să mă întreb în oglindă:

Femeie, da tu cum ești? Răspunsul, pff… m-a speriat.

Și uite așa, într-o fracțiune de secundă am sunat-o pe R și i-am spus că vin. 20 de minute mai târziu aveam biletele de avion și cazarea.

Plecam pentru prima oară atâtea zile de lângă familia, rutina, viața mea.  Unde, de ce, voi povesti la momentul potrivit.

Nu știam ce mă așteaptă (fiind și foarte dificilă),  dacă voi avea acces la internet, mașină… no way. Dar cel mai mult mă dispera gândul că poate nu voi avea acces la internet( șansele erau de 99%) și astfel nu aveam cum să o văd pe Sofia pe FACETIME.

Cine m-a încurajat să plec? Pe ultima sută de metri când eram în dubii dacă totuși să urc în avion sau nu se aude o voce fermă pe fundal:

Haide, mami, ești PRAF!

PRAF? Asta se vede, simte? Și fix în avion m-am urcat!

Prima săptămână știam că va fi ok. Plimbată de colo, colo, bunici, aniversări. Doar am petrecut toată vara împreună și era momentul de o pauză între noi.

Însă i-am spus lui Popescu că lucrurile se vor schimba din momentul în care începe școala. Știu ce fetiță sensibilă am, dar mai știu și de câte ori le repetă tuturor-

MAMI ESTE MAMI!

De câte ori vorbește cu mine pe FACETIME o simt cum face eforturi să îmi arate că ea este bine. De câte ori o întreb despre cum se simte, schimbă subiectul.

Ieri dimineață văd poza trimisă de la Popescu cu ea la școală. Ajunseseră primii. Mi-au dat lacrimile. Și de bucurie pentru că a crescut așa de repede, dar și de ciudă fiindcă a fost pentru prima oară când nu am fost lângă ea. Poate una dintre multe alte dăți când nu voi mai fi lângă ea.

Pe seară aveam să aflu că pe la prânz a bufnit-o plânsul. I se făcuse dor de mine. De fapt,deși fizic este fata lui tata, emoțional rămâne tot  fata lui mama.

O zi grea pentru amândouă, însă sunt ferm convinsă că această experiență ne va face mai puternice. Și mai unite.

Ps:mulțumesc, revista OK!. Mi-ați furat un zâmbet la ceas de seară.

Și cei de la  facebook  au avut grijă să îmi lase o amintire de anul trecut:)

Pentru că indiferent câți km ne despart,așa-i, iubirea noastră nu se schimbă.

Le doresc puilor voștri un an nou școlar de neuitat!

 

 

 

Write a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.